Nu toată violența arată așa cum ne-au învățat filmele. Nu are întotdeauna urme vizibile pe piele, nu vine cu urlete și izbucniri evidente, nu e întotdeauna însoțită de crize și distrugere. Uneori, violența se strecoară în viața unei femei ca o umbră tăcută, se ascunde în spatele unui zâmbet șarmant, într-o voce calmă care știe exact ce cuvinte să aleagă pentru a minimiza, pentru a controla, pentru a face o realitate să pară altfel decât este. Uneori, violența poartă costum, spune „te iubesc”, face complimente și în același timp, dincolo de privirile lumii, dezbracă o ființă de vocea ei, de curajul ei, de încrederea că ceea ce simte este real.
În activitatea mea de prevenire a abuzurilor, am învățat că frica nu vine doar din ce ți se întâmplă, ci mai ales din ceea ce nu mai poți face. Din golurile care se adună în tine zi de zi, din vocea care ți se usucă în gât ori de câte ori ai vrea să spui că ceva nu e în regulă, din nevoia
disperată de a fi crezută măcar o dată. Femeile care trăiesc în relații abuzive nu rămân din lipsă de voință, ci pentru că exact ceea ce ar avea nevoie ca să plece, stima de sine, resursele, siguranța emoțională, rețeaua de sprijin, le-a fost luat, strat cu strat, printr-un proces de destructurare lentă, adesea invizibilă.
Pentru că uneori abuzul nu înseamnă lovituri, ci uși blocate sau sparte, telefoane verificate, tăceri pline de dispreț, acuzații strecurate în glume, nopți în care ea se întreabă dacă a înnebunit sau dacă pur și simplu nu mai e suficientă. Și ceea ce face totul și mai greu este că, în timp ce ea se sufocă, el zâmbește în public, ajută vecinii, glumește cu colegii, primește admirație pentru cât este de calm, de atent, de prezent, de capabil. Nimeni nu ar putea suspecta ce se întâmplă între patru pereți. Și chiar dacă ea ar încerca să spună, cine ar crede-o?
În tot acest timp, copiii stau și privesc. Uneori tăcuți, alteori confuzi, dar întotdeauna afectați. Pentru că în aceste case, realitatea este răsturnată. Mama devine „cea dificilă”, „cea care țipă”, „cea instabilă”. Tatăl este figura de autoritate calmă, cel care oferă explicații și justificări. Copiii, mai ales cei mici, nu au capacitatea de a înțelege dinamica fricii sau subtilitatea manipulării, dar absorb tot, iar mesajele pe care le internalizează pot rămâne cu ei pentru o viață. Iar mama, în tot acest timp, trebuie să-și exercite rolul de părinte cu mâinile legate nu doar pentru că se teme pentru sine, ci și pentru că știe că orice mișcare greșită ar putea duce la pierderea copiilor, la acuzații de instabilitate sau la o răzbunare care să-i afecteze pe cei mici.
Pentru multe femei, frica nu este doar despre loviturile care ar putea veni, ci despre pierderea celor mai importante lucruri din viața lor. În unele cazuri, teama de a fi declarată „instabilă” pentru simplul fapt că a trecut prin ani de traumă poate înclina balanța în instanță în favoarea abuzatorului. Sunt cazuri în care femei cu un istoric de depresie sau anxietate au fost judecate mai aspru decât bărbați cu un comportament constant de intimidare. Pentru că, din păcate, societatea încă pedepsește femeia care suferă mai mult decât bărbatul care produce suferință.
Tot mai des aud femei care spun că au fost „cu un narcisist”. Și deși termenul pare să explice o parte din comportamentul abuziv, el mută accentul în altă direcție. În loc să vorbim despre responsabilitate, vorbim despre diagnostic. În loc să denumim abuzul ca alegere conștientă de a controla și a domina, îl explicăm ca efect al unei tulburări. Și în acel moment, victima nu mai e doar o femeie rănită, ci devine aproape un „vindecător” al agresorului. Se va simți vinovată dacă pleacă. Va rămâne, poate, în speranța că el se va schimba.
Dar abuzul nu e o boală. Nu e o criză emoțională trecătoare. Nu este o simplă dificultate de comunicare. Este o dinamică de control, în care unul ia puterea celuilalt prin frică, intimidare și destabilizare. Și acest tip de abuz nu este izolat ci este învățat, susținut, tolerat cultural. Dacă vrem cu adevărat să prevenim, nu putem să rămânem la nivelul simptomelor. Trebuie să mergem în profunzime.
Prevenirea abuzului înseamnă mai mult decât să învățăm tinerii despre contracepție sau anatomie. Înseamnă să vorbim despre respect, despre limite, despre consimțământ, despre cum arată o relație sănătoasă și cum arată una care te stinge. Înseamnă să învățăm fetele că iubirea nu trebuie să doară și băieții că puterea nu se măsoară în frică. Înseamnă să le dăm cuvânt celor care au fost reduși la tăcere. Să fim acolo, lângă ele, nu cu presiuni, nu cu sfaturi grăbite, ci cu răbdare, cu spațiu, cu încredere că fiecare femeie poate găsi ieșirea atunci când este în siguranță să o caute.
Și, poate mai presus de toate, prevenirea înseamnă să recunoaștem frica. Să nu o mai disprețuim, să nu o mai interpretăm ca slăbiciune. Frica este ceea ce le-a ținut în viață pe multe dintre cele care nu au putut pleca mai devreme. Frica le-a învățat să tacă, să supraviețuiască, să aștepte un moment mai sigur. Și în acel moment, când vor fi pregătite, ceea ce va conta cel mai mult va fi să aibă pe cineva care să le creadă. Poate fi o prietenă. Poate fi o rețea de sprijin. Poate fi o organizație.
Dar întotdeauna, prevenirea începe cu un adevăr rostit:
Abuzul nu trebuie să arate violent ca să fie real.
Și iubirea nu trebuie să doară ca să fie autentică.
💙 Cu multă grijă și înțelegere,
Denisa D.
